Înapoi
50 lei 2012 - Andrei Lupan - 100 de ani de la naștere
Înainte
28 mm diametru, 13 g, 99.9% argint, margine cu zimți
anul 2012, REPUBLICA MOLDOVA, stema Republicii Moldova, în exergă linie orizontală și valoarea nominală 50 LEI
bustul poetului și publicistului moldovean, la stînga două cărți și o pană, în dreapta inscripția ANDREI LUPAN • 1912 - 1992 •

Data emisiunii: 10 octombrie 2012

Tiraj: 500 de monede


Moneda face parte din seria Personalități.

Despre Andrei Lupan

Andrei Lupan s-a născut în anul 1912 în satul Mihuleni din județul Orhei, România (astăzi în raionul Șoldănești din Republica Moldova). A urmat studii agricole, de viticultură și de agronomie. A debutat în anul 1932 cu poezia Biografie, publicată în Adevărul literar și artistic (supliment al ziarului Adevărul, publicat la București). Din anul 1933 a devenit membru al Partidului Comunist din România, partid aflat pe atunci în ilegalitate, numărîndu-se printre puținii membri de etnie română, în epocă, ai Partidului Comunist din România. După război a rămas în nou formata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Aici a publicat numeroase volume de poezii și a ocupat funcții de conducere la Uniunea Scriitorilor. A jucat un rol important în protejarea limbii de excesele deznaționalizatoare din timpul lui Stalin și al lui Hrușciov. S-a luptat pentru tipărirea operelor clasicilor (Eminescu și Creangă etc.) și pentru înființarea Aleii Clasicilor. S-a remarcat și ca traducător de poezie. A fost de mai multe ori deputat în Sovietul Suprem al RSSM, precum și în cel al URSS, și a fost decorat cu mai multe ordine sovietice. După renașterea națională din anii '80 și '90, a fost blamat pentru activitatea sa pro-sovietică.

Deznaționalizarea românilor din teritoriile ocupate de U.R.S.S. ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial. Ideologia sovietică a „moldovenismului”

În anii de după al doilea val al invaziei sovietice a Basarabiei din 1944, sistemul ideologic stalinist a lansat axioma existenței în interiorul spațiului etnogenetic românesc a două popoare diferite: poporul român și poporul moldovenesc. Suficient de convenabil pentru această ideologie, poporul moldovenesc ar fi locuit jumătatea răsăriteană a Moldovei, ocupată de Rusia în 1812, 1940 și 1944 și ar fi fost înzestrat cu:

- o limbă proprie

- o literatură proprie, populară și clasică,

- o istorie proprie
și în consecință cu un viitor distinct de cel al poporului român.

Poporul român ar fi locuit în general spațiul istoric al Moldovei apusene, al Țării Românești și al Transilvaniei (deci teritoriul de atunci al Republicii Populare Române) și în plus, ca o concesie istorico-politică, jumătatea nordică a Bucovinei din jurul orașului Cernăuți, parte a Moldovei istorice, de asemenea ocupată de Rusia sovietică în 1940 (dar pentru prima oară în istorie).

Această ideologie justifica noile frontiere sovietice (rusești) cu România, anticipate din 1939 de pactul Ribbentrop-Molotov, pact cunoscut și ca pactul Hitler-Stalin, în felul următor.

Noile frontiere nu erau rezultatul unei invazii planificate de Stalin în acord cu Hitler ci o reparație istorică în care forțele binelui (poporul rus și celelalte popoare înfrățite cu el) au eliberat de forțele răului (poporul român avînd ca exponenți pe rege, burghezi și pe moșieri) un popor oprimat (poporul moldovenesc). Poporul moldovenesc, generos eliberat de Uniunea Sovietică în 1940, și-ar fi exprimat dorința liberă și spontană de a se alătura poporului rus în cadrul Uniunii Sovietice, ca formă politică de exprimare a moldovenismului.

Fundamentarea în formă pretins științifică a unei concluzii deja trasate ideologic, legate de existența poporului moldovenesc, distinct și nu parte a poporului român, a fost încredințată pentru elaborare unor instituții sovietice conduse în bună parte de „savanți” formați în Ucraina Sovietică interbelică, mai exact în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească avînd capitala la Balta, precum Institutul de istorie, limbă și literatură al Filialei moldovenești a Academiei de Științe a URSS.

Deznaționalizarea românilor din teritoriile ocupate de U.R.S.S. ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial. Atacul asupra limbii române. Despre rezistența prin cultură a băștinașilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească

Atacul asupra limbii române a inclus în Basarabia aspecte precum:

- epurarea vocabularului de neologisme românești și înlocuirea lor cu împrumuturi rusești

- reconstrucția sintaxei în sensul mimării sintaxei limbii ruse

- eliminarea din școală și în general din cultură a literaturii române culte (cu mici excepții).

Directorul Institutului de istorie, limbă și literatură al Filialei moldovenești a Academiei de Științe a URSS, I. D. Ceban, dădea în 1951 următoarea definiție „limba moldovenească a națiunii sovietice, care s-a dezvoltat rapid după Octombrie [revoluția bolșevică], ca o continuare a limbii epocilor trecute, este limba poporului moldovenesc de la Prut și pînă dincolo de Nistru, limba Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești”; definiția apărea în raportul „Despre starea actuală a elaborării științifice a limbii moldovenești și a istoriei ei” [1, p. 45].

În materie de lexic, limba trebuia epurată de „împrumuturi vest-europene”. <<De ce să se foloseasc㠄șomaj”, „definiție”, „tentacul”, „alianță”, „celulă”. „premisă”, „ordin”, „sentință”, „interogatoriu”, și alte cuvinte vest europene, se întreba din nou I. D. Ceban, atunci cînd mai apropiate și mai pe înțeles ar fi cuvintele rusești: „bezrabotiță”, „opredelenie”, „șciupalțe”, „soiuz”, „kletkă”,„predposîlkă”, „prigovor”, „dopros”, „prikaz” etc.?>> [1, p.50].

Același <<I. D. Ceban [...] cerea ca ordinea cuvintelor în propoziție să fie identică celei din limba rusă, insistînd să se rosteasc㠄Ce tu faci?” în loc de „Ce faci tu?”. I. D. Ceban pleda pentru transferul mecanic al particularităților morfologice ale limbii ruse asupra „limbii” moldovenești>> [1, p.55].

În efortul de conturare a literaturii clasice, partizanii ideologiei sovietice se aflau într-un impas. Angajați în crearea unei identități sovietice „moldovenești”, aceștia întîrziau și ezitau să numească cine anume erau clasicii zisei limbi și literaturi moldovenești, de vreme ce orice nominalizare ar fi condus la scriitori încadrați între clasicii consacrați ai literaturii române. Întîrzierea unei clarificări în aceast sens era de preferat, între timp atenția fiind dirijată către literatura populară ca referință și etalon lingvistic pentru noua limbă.

Nominalizarea clasicilor în RSSM și apoi publicarea operelor acestora a fost o luptă culturală împotriva unui sistem politic totalitar, românii basarabeni implicați în recuperarea valorilor naționale adoptînd o tactică de pași mărunți și de luptă din interiorul unui sistem orwellian care înrolase și români moldoveni, în special din stînga Nistrului.

Român din Transnistria, lingvistul Iosif Varticean puncta curajos, în 1951, în referatul „Cu privire la tradiție și continuitate în limba moldovenească literară” că: „Pentru a forma o limbă literară moldovenească bogată și mlădioasă, o limbă a nației socialiste moldovenești, trebuie folosită cu dîrzenie practica de vacuri a norodului și practica rodnică a celor mai buni înfățășători ai lui în persoana scriitorilor din vacul XIX, ținînd sama de continuitatea dintre limbile română și moldovenească. Trebuie de împrumutat tot ce e mai de preț dintr-o limbă, cît și din cealaltă” [1, p. 80].

La primul congres al scriitorilor din RSSM (1954), Anton Lupan, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, a arătat că editarea „clasicii noastre are mare însemnătate pentru cultura sovietică moldovenească.”, ajutînd la dezvoltarea literaturii, la „dezlegarea întrebărilor celor mai încurcate privitoare la limba moldovenească literară”. Lupan a respins teza potrivit căreia literatura actual㠄trebuie să se bazeze nu pe clasică, dar pe folclor, că trebuie să fie norodnică ș.a.m.d.” ... „Oare avem noi pînă astăzi o formă mai înaltă și mai preafrumoasă a limbii noastre norodnice decît în Luceafărul, Pe lîngă plopii fără soț, Revedere, Călin, Scrisorile lui Eminescu, decît Amintirile și Poveștile lui Creangă, decît în Alexandru Lăpușneanu lui Negruzzi?” [1, p. 75-76].

Scriitori basarabeni precum Ion Vasilenco (Vasilencu) încep să puncteze public identitatea clasicilor limbii române și a celei „moldovenești”. Într-un studiu închinat lui Alecu Russo și publicat la Chișinău în 1955, Vasilenco afirma c㠄Alecu Russo trebuie privit ca un adevărat întemeietor al limbii literare contimporane române și moldovenești”. Același Ion Vasilenco, în 1959, ataca frontal problema identității de literatură, implicit și de limbă, în revista „Nistrul” a Uniunii Scriitorilor din Moldova, mari scriitori români fiind înfățișați sub numele comun de „clasici ai literaturii moldo-românești” și numiți direct: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati, Constantin Negruzzi, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Ion Creangă.

În 1962, în revista unional㠄Vaprosî literaturî” [Probleme literare], Andrei Lupan apăra moștenirea culturală, gramatica și literatura autentică afirmînd direct c㠄Adevărul constă în aceea că, în principal, moștenirea clasică și limba literară în virtutea dezvoltării istorice sînt comune pentru popoarele român și moldovenesc” [1, p. 203].

În aceeași perioadă, academicianul Andrei Lupan aprecia progresul cultural prin contrast cu perioada stalinistă: „Pînă la corectarea ortografiei și reabilitarea clasicilor am fost nevoiți să ne izolăm într-un rudimentarism inimaginabil” [1, p. 213]. Mai mult decît atît, el a propus ca în programa școlară să fie introduși și Mihail Sadoveanu, George Coșbuc și Ion Luca Caragiale: „Care literat moldovean sau, pur și simplu, cititor se poate considera om cult, necunoscîndu-i pe acești scriitori?”.

Alți luptători pentru identitatea națională în Basarabia ocupată, afirmată mai direct sau mai voalat, au fost criticul literar Vasile Coroban, George Meniuc (redactorul-șef al revistei Nistrul), scriitorul Nicolae Romanenco, scriitorul Nicolai Costenco, criticul literar Ramil Portnoi.

Bibliografie

1. Cojocaru Gh. E., „Dezghețul” lui N. Hrușciov și problema BASARABIEI. Editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2014.


Înapoi la pagina de selecție!