31 mm, 3.18 g, cupru valoarea nominală 1 LEU, cerc perlat exterior	inscripţia CANTINA D. MOCIORNIŢĂ, ornament, cerc perlat exterior
34 mm, 3.66 g, alamă valoarea nominală 10 LEI, cerc perlat exterior	inscripţia CANTINA D. MOCIORNIŢĂ, ornament, cerc perlat exterior

Imaginile jetoanelor de pe această pagină sînt prezente pe site prin amabilitatea unui donator anonim.

Foarte probabil aceste jetoane au fost folosite de angajaţii fabricilor lui Mociorniţă din Bucureşti, cîndva în perioada 1925-1948. În monografia „România. Jetoane, semne valorice şi mărci” publicată de E. Schäffer în 2012 sînt menţionate, pe lîngă valorile de 1 leu şi 10 lei, şi cele de 2 lei şi de 5 lei. În cartea menţionată mai este descrisă şi o altă serie de jetoane. Acestea au reversul fără nici o inscripţie sau reprezentare. Pe avers scrie C M şi valoarea nominală: 2, 5, 10 sau 20. Inscripţia C M a fost interpretată ca fiind prescurtarea de la Cantina Mociorniţă.

Despre industriaşul Dumitru Mociorniţă şi despre fabricile acestuia

Dumitru Mociorniţă (1885-1953) s-a născut la Ţintea, localitate care între timp a fost înglobată în oraşul Băicoi din judeţul Prahova. Pe tatăl său îl chema Constantin (Codin) Ene, iar pe mama sa o chema Ecaterina [1].

În general, materialele disponibile pe numeroase site-uri Internet despre Dumitru Mociorniţă sînt mai degrabă biografii romanţate, pline de contradicţii, confuzii, inexactităţi şi, mai ales, exagerări jurnalistice.

O sursă independentă de informaţii despre familia Mociorniţă este Monitorul Oficial, care a publicat cu regularitate informaţii despre consolidarea drepturilor de concesiune asupra terenurilor petrolifere. Sînt menţionaţi proprietarii parcelelor concesionate şi, de asemenea, proprietarii parcelelor vecine cu concesiunea. Astfel, pot fi identificaţi patru bărbaţi Mociorniţă avînd şi prenumele Ene: Stan Ene Mociorniţă, Constantin Ene Mociorniţă, Codin Ene Mociorniţă şi Costache Ene Mociorniţă.

Din Monitorul Oficial nr. 123 din 29 august 1906 [2] aflăm că industriaşul Lewis B. Hamilton din Cîmpina a cerut consolidarea drepturilor de concesiune pentru 79 de parcele din localitatea Ţintea, în total fiind vorba despre un pic mai mult de 40 de hectare de teren. Parcela cu numărul 67, de 2548 metri pătraţi, îi aparţinea lui C-tin Ene Mociorniţă (a?a apare în MO, sub forma "C-tin").

Monitorul Oficial nr. 124 din 31 august 1906 [3] ne informează că acelaşi Lewis B. Hamilton şi-a consolidat drepturile asupra altor parcele din Ţintea (acum e vorba despre aproape 42 de hectare). Acum apare numele lui Codin Ene Mociorniţă, care a concesionat trei terenuri, de 5000, 3000 respectiv 10000 metri pătraţi.

Monitorul Oficial nr. 74 din 30 martie 1926 [4] listează una după alta două parcele concesionate, una fiind a lui Ct-in Ene Mociorniţă şi alta a lui Codin Ene Mociorniţă.

Avînd în vedere apariţiile din două numere consecutive ale Monitorului Oficial şi faptul că în [3] şi în [4] apar ambele nume, s-ar părea că e totuşi vorba despre două persoane diferite, Constantin Ene respectiv Codin Ene Mociorniţă, probabil fraţi. Constantin şi Codin mai apar la concesionari sau la vecini şi în multe alte numere ale Monitorului Oficial.

Într-o „anchetă” a revistei „România eroică” din anul 1939 [5] aflăm că Dumitru Mociorniţă este „fiu de ţăran român de la Ţintea din Prahova, fiu de plugar”. O variantă diferită găsim într-o carte publicată în timpul ultimului război [6], în care se arată că Mociorniţă este unul dintre puţinii români care au investit în industria de pielărie. Este singurul loc în care există informaţii mai precise despre părinţii acestuia. Aici se afirmă că tatăl industriaşului era mocan din Cristian (judeţul Braşov), iar mama era româncă din Grebena, din Macedonia. Tot aici se arată că fabrica de talpă şi încălţăminte a lui Mociorniţă a început producţia pe 10 mai 1926.

Dumitru a urmat clasele gimnaziale la Ploieşti, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, apoi a urmat studii la Bucureşti, unde Dumitru Mociorniţă a absolvit în anul 1905 „Şcoala Comercială Superioară No. 1 de Băeţi” [7]. Mociorniţă a ţinut legătura cu şcoala absolvită [7]. Fusese o vreme membru în Comitetul Şcolar al acesteia, reprezentînd Camera de Comerţ. Monografia din anul 1935 a şcolii [7] îl prezintă pe Dumitru Mociorniţă cu fotografie şi cu calificativul de „Mare industriaş”.

„Şcoala Comercială Superioară”, în ciuda numelui şi a credinţei populare de pe Internetul anilor 2020, nu era pe la 1900 nici liceu şi nici facultate, ci o şcoală de învăţămînt profesional. Ca urmare, Dumitru Mociorniţă nu a absolvit Liceul Economic Kretzulescu (urmaşul din prezent al acestei şcoli), pentru că şcoala comercială absolvită a primit numele lui Nicolae Kretzulescu (1812-1900) de-abia în anul 1935 şi a fost ridicată la rang de liceu în anul 1936 [8].

După absolvirea „Şcolii Comerciale Superioare” tînărul Mociorniţă a căpătat cumva o bursă de studiu în Franţa, la una dintre şcolile economice superioare din această ţară. Doar de pe articolele dedicate lui Mociorniţă nu este clar la care a fost student, pentru că pe Internet apar numeroase denumiri. Evident că numai una singură poate fi corectă. Întîlnim denumirile: Şcoala Superioară de Industrie şi Comerţ din Paris [5], Şcoala Superioară de Industrie din Paris [9], École Supérieure de Commerce de Paris [10], École Supérieure de Commerce de Paris et d'Industrie [11], Şcoala Superioară Practică pentru Comerţ şi Industrie din Paris [12], École Supérieure de Commerce et d’Industrie de Paris [13].

Pe la 1900 şcolile superioare de comerţ din Franţa erau organizate mai ales de Camerele de Comerţ şi nu de statul francez. Primeau pentru studii absolvenţi de liceu cu bacalaureat, dar şi persoane fără bacalaureat, aceastea însă doar pe baza unui examen. Pe la 1905 în Franţa funcţionau cîteva zeci de astfel de şcoli.

Diploma obţinută de Dumitru Mociorniţă în Franţa în anul 1908 a fost prezentată pe Internet pe un site creat de un nepot de-al industriaşului [1] dar, cum site-ul nu a mai fost plătit, se găseşte doar în varianta arhivată de Wayback Machine şi ca urmare numai o imagine de dimensiuni foarte reduse a diplomei este disponibilă în prezent (ianuarie 2026). Se poate citi totuşi pe diplomă „École Supérieure Pratique de Commerce et d’Industrie”. Din păcate nu se poate vedea care dintre aceste şcoli l-a avut student pe Dumitru Mociorniţă.

Sursele de pe Internet arată că după studiile din Franţa Mociorniţă a lucrat la Londra la o firmă ce se ocupa cu comerţul cu cereale şi pe urmă a ajuns la o firmă de export-import din Hamburg (al cărui nume nu este dat de nici o sursă disponibilă).

În 1909 se întoarce în ţară, unde lucrează pentru industriaşul Grigore Alexandrescu, ce avea fabrici de pielărie şi încălţăminte în Bucureşti. Se căsătoreşte cu una dintre cele 8 fiice ale lui Grigore Alexandrescu. Conduce fabricile socrului ca „director tehnic şi administrativ” [5] pînă la majoratul celor doi cumnaţi, Grigore şi Matei Alexandrescu.

În anul 1914 Alexandrina Gr. Alexandrescu (soacra lui Mociorniţă) împreună cu patru fiice (măritate, una dintre ele chiar cu Mociorniţă) îl împuternicesc pe Dumitru Mociorniţă (şi pe un alt ginere al familiei Alexandrescu) să reprezinte „cu nemărginite puteri” „Societatea română pentru harnaşamente militare Alexandrina Gr. Alexandrescu & Comp.” [14]. Dumitru Mociorniţă era desemnat să se ocupe de contabilitatea firmei. După cum se vede din nume, firma fabrica produse de pielărie pentru armată. Ca urmare, ideea că Dumitru Mociorniţă a avut în timpul Primului Război Mondial o revelaţie, şi anume că armata română are nevoie de produse de pielărie corespunzătoare [11], [15], nu poate fi reală. Mociorniţă conducea deja o firmă care făcea afaceri cu statul în acest domeniu.

Ziaristul Flavius [16], într-un alt document scris în timpul ultimului război, îl laudă pe Mociorniţă şi pe socrul şi pe cumnaţii acestuia pentru realizarea unor intreprinderi „pur româneşti”.

Din „Monitorul comunal al municipiului Bucureşti” [17] aflăm că firma „D. Mociorniţa” a cîştigat licitaţia pentru pieile de cadavre de animale recoltate de serviciul de ecarisaj al oraşului Bucureşti între 01.01.1934 şi 31.03.1935. O piele de cal a costat 270 de lei, la fel şi o piele de catîr; pielea de mînz costa 50 lei bucata, iar pielea de oaie doar 30 de lei. Pielea de cîine era 8.50 lei. Pielea de bou, vacă, mînzat şi viţel a costat 20 lei pe kg. Cu 16 lei/kg a cumparat piei de bivol, bivoliţe, turmaci şi malaci! [Conform dicţionarului, turmac înseamnă bivol tînăr, iar malacul este puiul de bivoliţă.]

Ziaristul Italicus [5] îl prezintă pe Mociorniţă ca exemplu de „vrednicie românească”. Arată că firma se ocupa de tăbăcărie şi de prelucrarea pielii. Existau „3 secţii: Fabrica pentru încălţăminte civilă cu ghete fine pentru bărbaţi, femei şi copii; secţia pentru încălţăminte militară şi secţia pentru curelărie şi articole de voiaj”.

Tot în [5] menţionează că Mociorniţă fabrica [în 1939] de 150 de milioane pe an produse pentru piaţă, şi de alte 150 de milioane produse pentru stat (adică producţie pentru armată). În fabricile lui Mociorniţă lucrau cam 1000 de muncitori, dintre care 20% erau femei. Mai avea şi vreo 50 de oameni ca „personal tehnic”. Ca urmare, Mociorniţă era unul dintre marii producători români de produse de pielărie şi de încălţăminte din epocă.

În timpul războiului metalele, ca materiale de importanţă militară, se găseau sub controlul statului. În 1942 firma lui Mociorniţă a primit de la Ministerul Apărării Naţionale 2000 de kg de alamă veche [18]. Distribuţia a fost făcută prin Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere din România (Oficiul metalelor neferoase).

În anul 1943 firma lui Mociorniţă se numea Pielăria şi confecţia românească „D. Mociorniţa”, Societate anonimă română cu sediul în Str. Apele Minerale nr. 67-93, Bucureşti, V [19].

În anul 1945 firma Pielăria şi confecţia românească „D. Mociorniţă” îşi sporeşte capitalul social [20]. Dumitru Mociorniţă avea 81000 de acţiuni, soţia sa Margareta avea 3000 de acţiuni, fiii D.I, I.D. şi Mircea D. cîte 2700 de acţiuni. Societatea în nume colectiv „Frăţia Românească” avea 750 de acţiuni, alte 150 fiind deţinute de George Plopeanu. O acţiune valora 10000 de lei.

Dintr-un motiv necunoscut, firma Frăţia Românească a fraţilor Dumitru Ion şi Mircea Mociorniţă (tot o fabrică de piele şi confecţii din piele) se găseşte pe lista de firme ce făceau obiectul de activitate al Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) [21]. După 23 august 1944 România a semnat cu Aliaţii o Convenţie de Armistiţiu, a cărei respectare a fost impusă de o Comisie Aliată de Control alcătuită de fapt doar din sovietici. Potrivit Convenţiei, bunurile ţărilor devenite inamice după 23 august (adică Germania şi Ungaria) şi ale cetăţenilor acestora (dar nu numai) au fost tratate în mod special, trebuind să fie oprită înstrăinarea acestora [22].

În 1948, printr-o Deciziune a Consiliului de Miniştri, lui Dumitru Mociorniţă i se „retrage cetăţenia română şi confiscă averea mobilă şi imobilă în condiţiunile legii Nr. 6 din 20 ianuarie 1948” [23]. Sînt pe listă exact 15 persoane. Deasupra lui Mociorniţă este un alt „fost industriaş”, Max Auschnitt. Imediat după este chiar Elena Lupescu, amanta fostului rege Carol al II-lea.

Dumitru Mociorniţă a fost şi un mare filantrop. Deşi a fost foarte discret cu ajutoarele oferite, donaţii de-ale sale sînt pomenite în multe locuri pe Internet. Bolnav încă din timpul războiului, moare în anul 1953. Unele surse cred că a fost arestat [24] şi că moartea i s-a tras de la condiţiile din temniţă [25]. Cu toate acestea, rudele sale arată că Dumitru Mociorniţă nu a fost arestat şi condamnat de comunişti [1]. Surprinzător, articolul dedicat din Wikipedia [9] plusează, declarîndu-l pe Dumitru ca deţinut politic mort în închisoare. Parcă nu ar fi de ajuns, în ianuarie 2025 numele Mociorniţă era trecut, tot pe Wikipedia, şi pe lista familiilor nobiliare!

Şi alţi membri ai familiei Mociorniţă au devenit cunoscuţi datorită realizărilor lor. De exemplu, Gheorghe Mociorniţă, care îi era nepot de frate lui Dumitru Mociorniţă, a fost pilot de vînătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. În carieră a doborît trei avioane inamice. Şi-a pierdut viaţa pe 21 aprilie 1945 în urma doborîrii avionului său de către artileria antiaeriană germană. În onoarea sa Baza 86 Aeriană, cu sediul la Borcea, a căpătat denumirea onorifică „Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă” [26].

Bibliografie

1. Mociorniţă D.M.Ş., Dumitru Mociornita industrias roman 1885-1953, site arhivat de Wayback Machine, accesat ianuarie 2026.

2. * * *, Monitorul Oficial, nr. 123, 29 august 1906.

3. * * *, Monitorul Oficial, nr. 124, 31 august 1906.

4. * * *, Monitorul Oficial, nr. 74, 30 martie 1926.

5. Italicus, Exemple de vrednicie românească - d. Dumitru Mociorniţă -. în România eroică. Revistă pentru promovarea românismului. Organul Uniunii Ziariştilor Români din Transilvania. Nr. 1-4, mai-august 1939, An III, Cluj.

6. Hâciu A., Evreii în ţările româneşti. Tiparul „Cartea Românească” S.A., Bucureşti, 1943.

7. * * *, Monografia Şcoalei Comerciale Superioare No. 1 de Băeţi Bucureşti. 70 de ani de la înfiinţare (1864-1934), Bucureşti, Tipografia Astoria, 1935.

8. * * *, File de istorie, site-ul Colegiului Economic „Nicolae Kretzulescu”, accesat ianuarie 2026.

9. * * *, Dumitru Mociorniţă, Wikipedia în limba română, accesat ianuarie 2026.

10. * * *, Dumitru Mociorniţă, copilul sărman care a fabricat bocanci pentru Armata Română, Click.ro, articol publicat pe 12.04.2020, accesat ianuarie 2026.

11. Şchiopu Ana Maria, Dumitru Mociorniţă, copilul desculţ care i-a încălţat pe români. Averea i-a fost furată şi şi-a trăit ultimele zile în sărăcie, într-o pivniţă, Adevărul.ro, articol publicat pe 11.04.2020, accesat ianuarie 2026.

12. Matei Ioana, Când era copil nu avea bani nici de pantofi. Ulterior a dezvoltat un imperiu industrial, Business Magazin, articol publicat pe 11.08.2014, accesat ianuarie 2026.

13. Păun G., Dumitru Mociorniţă, copilul care nu avea ce încălţa la şcoală, a devenit “regele pantofilor”. O poveste despre inovaţie, motivaţie şi construirea unui brand, Matricea Românească, articol publicat pe 06.05.2020, accesat ianuarie 2026.

14. * * *, Monitorul Oficial, nr. 242, 1 februarie 1915, Anul CXI.

15. Lupşa F., Dumitru Mociorniţă, industriaşul care a clădit un imperiu în Bucureşti şi a refuzat să locuiască în „casa cu lei la uşă” a lui Enescu. O poveste cu final neaşteptat | Partea I, B365.ro, articol publicat pe 04.04.2024, accesat ianuarie 2026.

16. Flavius, Procurarea şi distribuirea materiilor prime. Oficiul Odamp. în România eroică. Revistă pentru promovarea românismului. N-rul 9-11, ianuarie-martie 1941, An IV, Bucureşti.

17. * * *, Monitorul comunal al municipiului Bucureşti. no. 36, 2 septembrie 1934, anul LIX.

18. * * *, Monitorul Oficial, partea I-a, nr. 20, 24 ianuarie 1942, Anul CX.

19. * * *, Monitorul Oficial, partea II-a, nr. 108, 11 mai 1943, Anul CXI.

20. * * *, Monitorul Oficial, partea II-a, nr. 279, 5 decembrie 1945, Anul CXIII.

21. * * *, Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), Dosare persoane juridice, literele: F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, Volumul II, site-ul Arhivelor Naţionale, accesat ianuarie 2026.

22. Banu F., Activitatea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (1945-1947). Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice „A. D. Xenopol, VII, Iaşi, 1999, 1-2, p. 45 - 66.

23. * * *, Monitorul Oficial, partea I-a, nr. 160, 14 iulie 1948, Anul CXVI.

24. Bădilă Andreea Iuliana, Dumitru Mociorniţă, marele întreprinzător al României interbelice în domeniul încălţămintei şi pielăriei, Revista patronatului român, accesat ianuarie 2026.

25. Lăcătuş D., Mociorniţă Dumitru (n. 1885 – d. 1953), infocultural.eu, articol publicat pe 25.01.2023, accesat ianuarie 2026.

26. * * *, Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă. site-ul Forţelor Aeriene Române, accesat decembrie 2025.