octogonal, lăţime 20 mm, zinc argintat, 2.14 g valoarea nominală 50, octogon perlat exterior	chenar octogonal exterior, cu 7 laturi perlate, pe a opta latură aflîndu-se numele gravorului, M. CARNIOL, inscripţia circulară CANTINA INTERNAŢIONALA ✶ BUŞTENARI ✶, în centru monograma CT
octogonal, lăţime 22 mm, zinc argintat, 2.75 g valoarea nominală 1 LEU, octogon perlat exterior	chenar octogonal exterior, perlat, în exergă numele gravorului, M. CARNIOL, inscripţia circulară CANTINA INTERNAŢIONALA • BUŞTENARI •, în centru monograma CT

Despre localitatea Buştenari

Satul Buştenari face parte din comuna Telega din judeţul Prahova. La ultimul recensămînt, din 2021, localitatea avea un pic peste 500 de locuitori.

Despre exploatarea petrolului la Buştenari

La Buştenari petrolul era extras la început prin intermediul puţurilor, nişte gropi în pămînt săpate manual, ce puteau ajunge pînă spre 200 m adîncime, rar mai mult. Recordul pentru anul 1906 era de 265 m [1]. Puţurile erau de secţiune pătrată, cu latura de aproximativ 1.2 m la nivelul solului, sau de secţiune circulară. Latura pătratului se micşora cu adîncimea, ajungînd pînă la dimensiunea la care nu se mai putea lucra - aproximativ 0.75 m [1]. Într-un spaţiu atît de redus putea lucra un singur om, cel mult trei ore, aşa că puţul putea avansa cu cel mult 1.5 m pe zi în condiţii favorabile. Pentru săparea unui puţ în teren favorabil se plăteau 7 lei/m pentru primii 20 de metri, şi apoi suplimentar încă 7 lei/m pentru următorii 20 de metri şi tot aşa, la fiecare noi 20 de metri preţul crescînd cu 7 lei/m. Lucrătorul de pe fundul puţului era întotdeauna asigurat, fiind legat de funia cu care fusese coborît. Petrolul se aduna pe fundul puţului şi era scos la suprafaţă aşa cum se scoate apa dintr-o fîntînă.

Mai apoi s-au construit preponderent sonde, care erau săpate mecanic, şi puteau ajunge la adîncimi mult mai mari. Sondele sînt uşor de recunoscut, deoarece au întotdeauna un turn deasupra solului. Construirea unei sonde costa mult mai mult decît săparea la mînă a unui puţ.

Există numeroase informaţii despre exploatarea petrolului la Buştenari, cele mai multe fiind răspîndite în publicaţii de epocă, din primii ani ai secolului al XIX-lea. Există şi cîteva studii publicate în ultimii ani. De exemplu, din [2] aflăm că la 1 mai 1900 a fost inaugurată conducta de transport a petrolului de la Buştenari pînă la Băicoi. Sînt daţi şi doi iniţiatori şi finanţatori ai acestei conducte, domnii Sfetescu şi Shapira. La Băicoi era gară CFR încă din anul 1879, precum şi o rafinărie de petrol. Dintr-o carte publicată în anul 1907 [1] aflăm că de la Buştenari la Băicoi petrolul curgea pe conductă gravitaţional, pe baza diferenţei de înălţime dintre cele două localităţi, fără a fi necesare pompe. Transportul unui vagon de petrol (un vagon, ca măsură de masă, avea 10000 kg) pe aproape 19 km costa 30 lei. La 1906 diametrele conductelor de transport din judeţul Prahova erau între 2 şi 5 inch [2] (1 inch sau ţol este egal cu 25.4 mm).

În numărul din 17 aprilie 1905 al hebdomadarului „România economică” (publicat bilingv, în română şi în germană) [3] se dă producţia de petrol înregistrată în luna martie a anului 1905 în ţara noastră. Zona Buştenari este în frunte, atît ca număr de producători, cît şi în ceea ce priveşte producţia. De exemplu, în martie 1905 Societatea „Buştenari” a produs 7308 t, Telega Oil Co. - 3228 t, Arnhemsche Petrol. Maatschappij - 1073 + 133 t, Soc. „Internaţionala” - 2267 t, Soc. „Steaua Română” - 8412 t, Riske, Popescu & Ionescu - 125 t etc. În total, sînt enumerate 30 de exploatări de petrol doar la Buştenari.

Tot de aici [3] aflăm despre mai multe concesiuni / arendări de parcele în zona numită Călinet din comuna Telega, parte a zonei Buştenari. Astfel, şase localnici din acestă comună au concesionat domnului Karl Riske cîteva terenuri (un pogon, două pogoane, respectiv cinci pogoane), în vederea exploatării petrolului. Se plătea o sumă la facerea contractului (între 500 şi 1300 lei pe pogon), plus 1500 lei pe an pentru fiecare sondă „răzbită şi productivă”. Sonda era considerată productivă dacă furniza minim 5000 kg de petrol pe zi.

În [1] se arată că la Buştenari primele „sonde de mînă” au fost instalate în anul 1883 de societatea Thoiss & Co. Pentru începutul anului 1907 în schela Buştenari-Recea existau 135 de puţuri (135 care produceau, 68 în lucru, 174 abandonate, restul fiind suspendate) şi 544 sonde (307 care produceau, 129 în lucru, 61 abandonate, restul suspendate).

O caracteristică a zonei petroliere Buştenari este numărul mare de exploataţii şi fărîmiţarea terenurilor, care iniţial fuseseră în proprietatea sătenilor. În 1905 în zona Buştenari activau mai mult de 7000 de lucrători [4]. Un număr diferit este dat de [1]: 5069 de persoane lucrau la Buştenari. Oricum ar fi, este un număr impresionant de lucrători pentru o zonă atît de restrînsă.

Despre maşinile şi utilajele folosite la exploatarea petrolului la începutul secolului al XIX-lea [1]

La [1] există şi cîteva detalii tehnice interesante despre maşinile termice utilizate în industria petrolieră la început de secol XIX. De exemplu, la săparea mecanizată a sondelor erau folosite mai ales motoare cu abur cu piston: „Forţa motrice pentru majoritatea sondagiilor este procurată prin vapori de apă, produşi în cazane multitubulare sau cazane Cornwall [...] cari acţionează o maşină cu vapori de 24-30 cai putere”.

În cazanele de abur se ardea petrol brut, mai rar reziduuri rămase după distilarea petrolului sau chiar gaze de sondă. În acea vreme cazanele producea abur la doar 6 atmosfere (suprapresiune faţă de presiunea atmosferică). Pentru producerea aburului se ardea, după estimarea autorilor, cam 10% din producţia de petrol. Consumul de apă era de asemenea impresionant. Apa era adusă de la distanţe de 6-10 km şi costa între 8 şi 10 lei vagonul.

Se foloseau şi motoare electrice: „Motorii electrici se întâlnesc în majoritate la Buştenari şi în parte la Câmpina, la exploatările societăţii <<Steaua Română>> ”. Curentul electric trifazat de 240 V era adus tocmai de la Sinaia, pe linii de 11 kV. Erau în uz şi motoare cu benzină.

Puţurile trebuiau ventilate artificial cu ajutorul unor foale (din punctul de vedere al unui inginer mecanic, foalele sînt compresoare volumice). Aceste foale erau foarte mari, chiar şi de 2.5 m lăţime, 3.5 m lungime şi 1.5 m înălţime. Supapele folosite erau de fapt nişte clapete de lemn. Etanşarea clapetelor se făcea cu blană de iepure (sic!) iar cursa clapetei era limitată de o curea. Aerul ajungea la fundul puţului prin burlane de tablă. Un alt amănunt interesant este că tubul folosit pentru ventilaţie era folosit şi ca „tub pentru vorbire” între cei de la suprafaţă şi muncitorul de la fundul puţului. Pentru o mai bună transmitere a vocii, în partea de sus era montată o pîlnie (astupată cu un dop care se scotea atunci cînd se vorbea). După cum se ştie, sunetul se transmite bine prin conductele metalice.

Iluminarea puţurilor adînci se făcea cu nişte oglinzi care reflectau lumina solară.

În epocă rafinăriile româneşti produceau în principal petrol lampant, benzine, uleiuri şi reziduuri (păcură).

La 1906 România exporta produse petroliere în mare cantitate. Ca urmare, în portul Constanţa existau nu mai puţin de 16 rezervoare de 5000 m³ fiecare. În anul fiscal 1905-1906 prin Constanţa s-au exportat aproximativ 210000 tone produse petroliere, în valoare de 14 milioane de lei.

Tot la [1] apar numeroşi termeni tehnici specifici exploatării petrolului prin puţuri săpate manual, care azi sînt doar nişte savuroase arhaisme: borchiş (nisip cu apă), puţar (muncitor care sapă puţuri), vatră, hîrdău, crivac, hecnă, porumbar, ţambră (ghizd), ţămbruire, duf, lăcărit, hăţaş.

La săparea unei sonde lucrau de regulă două echipe, fiecare cîte 12 ore pe zi. Fiecare echipă avea un „maestru sondar”, plătit cu 8 lei pe zi, trei „ajutori sondari” (2 sau 2.50 lei/zi) şi un „focar” (2.50 lei/zi; azi i-am spune fochist). La fiecare sondă lucrau un maestru fierar şi trei ajutoare (plătiţi cu 6, respectiv 4 lei/zi), un supraveghetor-magaziner (5 lei/zi) şi un gardian (2 lei/zi).

Despre Societatea Petroliferă Internaţionala

În [1] se listează principalele firme din industria de profil ce funcţionau la începutul secolului al XIX-lea, printre care apare şi Societatea Petroliferă Internaţionala, fondată în anul 1899 cu capital olandez, de 12 milioane de lei.

În numărul din 26 iunie 1899 al hebdomadarului România economică [5] s-a publicat informaţia că la Amsterdam a fost fondată o nouă societate avînd ca scop exploatarea zăcămintelor de petrol din România, numită „Internationale Rumeensche Petroleum-Maatsch”. Se ştia că noua societate închiriase 434 hectare de teren în trei judeţe din România, pe care se găseau 54 puţuri în exploatare, alte 33 fiind în diverse faze de construcţie.

În Monitorul Oficial din 30 iulie 1905 [6] a fost publicată, la rubrica „Anunciurĭ particulare” o traducere din limba franceză a actului de înfiinţare a societăţii, ce avea sediul central în Amsterdam. Aceasta se numea, în limba olandeză, Internationale Rumeensche Petroleum-Maatschappy (maatschappij însemnînd, evident, „societate”), sau Societatea petroliferă Internaţională Română, în traducere. Existau 6000 de acţiuni la purtător, în valoare de 500 de florini olandezi fiecare. Sînt nominalizaţi 43 de acţionari, persoane fizice sau firme, dar întreprinzătorul Henry van Saanen deţinea singur 5400 de acţiuni, pentru că adusese în societate mai multe concesiuni pentru exploatarea petrolului în judeţele Prahova, Dîmboviţa şi Buzău, concesiuni dotate cu instalaţiile şi maşinile necesare exploatării.

Informaţii de amănunt despre evoluţia acestei societăţi, inclusiv în perioada interbelică, sînt date în [7].

Despre jetoanele Cantina Internaţionala - Buştenari

Cel mai probabil jetoanele prezentate pe această pagină au fost folosite la cantina Societăţii Petrolifere Internaţionala din localitatea Buştenari. Există cărţi poştale de epocă în care apare „Cantina Internaţionala” sau „Cantina şi biurourile Internaţionale”.

Jetoanele de mai sus au fost descrise în [8] la numerele de ordine 782 şi 783. Există piese similare de valori mai mici, 5 şi 10, de asemenea de formă octogonală. Sînt listate aici în total 16 piese purtînd indicaţia Buştenari, emise de diverse firme. Se remarcă piesele inscripţionate SOCIETATEA PETROLIFERĂ INTERNAŢIONALĂ ROMÂNĂ / CANTINA SCHELEI BUŞTENARI 1901, cu valorile de 5, 20 şi 50, precum şi piesele C. INTERNAŢIONALA, cu valorile 5, 10 şi 25.

Imaginile jetoanelor de mai sus sînt prezente pe site prin amabilitatea unui donator anonim.

Bibliografie

1. Tănăsescu I, Tacit V., Exploatarea petrolului în România. L'exploitation du pétrole en Roumanie. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1907.

2. Parepa S., Petroleum Boom in Romania in the Years 1900. Buletinul Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti, Vol. LVIII, No. 3/2006, Seria Tehnică, 79 - 88.

3. * * *, România economică, an VII, nr. 16, Bucureşti, 17 (30) aprilie 1905.

4. Bîlgă Gh., Un important centru al petrolului românesc - Buştenari (1857-1948). Teză de doctorat, Universitatea Valahia din Tîrgovişte, Tîrgovişte, 2020, disponibilă pe platforma REI - Registrul Educaţional Integrat.

5. * * *, România economică, an I, nr. 3, Bucureşti, 26 (8) iunie 1899.

6. * * *, Monitorul Oficial nr. 96, 30.07.1905, p. 3600-3605.

7. Niţu Ionela, Pintilie D. O., Societatea petrolieră „Internaţionala Română” (Interum-Amsterdam) 1899-1930. În volumul „Administraţia Română Arădeană 95 de ani – Studii şi comunicări din Banat – Crişana”, vol. VIII, Colecţia Slaviciana – Serie nouă, Editura Vasile Goldiş University Press, Arad, 2014, p. 236-246, .

8. Schäffer E., România. Jetoane, semne valorice şi mărci, Guttenbrun, 2012.