Înapoi
jetoane Solacoglu
Înainte
22.6 mm, alamă
între două cercuri perlate inscripția CONST. G SOLACOGLU ★ BUCURESCI ★ , în centru monograma CS
cerc perlat exterior, inscripția 10 • ★ BANI ★ •
22.6 mm, metal alb (cupronichel?)
între două cercuri perlate inscripția CONST. G SOLACOGLU ★ BUCURESCI ★ , în centru monograma CS
cerc perlat exterior, inscripția 10 • ★ BANI ★ •
20.7 mm, alamă
între două cercuri perlate inscripția CONST. G SOLACOGLU ★ BUCURESCI ★ , în centru monograma CS
cerc perlat exterior, inscripția 50 ★ BANI ★
21 mm, alamă
între două cercuri perlate inscripția CONST. G SOLACOGLU ★ BUCURESCI ★ , în centru monograma CS
cerc perlat exterior, inscripția ȚAP, deasupra și sub inscripție stele cu 6 și cu 4 raze
23 mm, alamă
între două cercuri perlate inscripția CONST. G SOLACOGLU ★ BUCURESCI ★ , în centru monograma CS
cerc perlat exterior, inscripția HALBA, deasupra și sub inscripție stele cu 6 și cu 4 raze

Jetonul 10 BANI din metal alb este prezent pe site prin amabilitatea domnului Andrean Dimitrov Avramov, din Bulgaria.

Cele două jetoane de bere Solacoglu de mai sus sînt prezente pe site prin amabilitatea domnului Oportov Costel.

După cum se vede din imagini, afacerea lui Constantin G. Solacoglu era în București.

Despre Constantin G. Solacoglu

Numele Solacoglu vine din limba turcă, unde „solak” înseamn㠄stîngaci” iar „oglu”, scris „oğlu” (și citit, cu aproximație, „olu”), înseamnă fiu. Prin calchiere în limba română ar veni deci „fiul stîngaciului” sau Stîngaciu.

Emitentul acestor jetoane, Constantin G. Solacoglu, făcea parte din familia Solacoglu sau Solacolu, venită de la sud de Dunăre (după cum indică și numele) pe la începutul secolului al XIX-lea. În jurul anului 1900 Bucureștiul avea mai multe persoane cu numele Solacoglu, Solacolu sau Solacolo, foarte probabil înrudite.

Cîteva informații despre Constantin G. Solacoglu pot fi găsite risipite în presa vremii.

Din Monitorul Oficial din 6 septembrie 1884 [1] aflăm că firma „Frații Stefan Solacoglu” a fost înscrisă în „registrul firmelor sociale”, și că aceasta avea un magazin „de pastă farinósă” pe Calea Moșilor nr. 122. Tot în acest număr al Monitorului apare și un Constantin Solacoglu, sublocotenent de cavalerie, convocat pentru manevrele din perioada 5-20 octombrie. Doi bărbați Solacoglu, Constantin și Ștefan, au fost absolvenți ai Școlii Comerciale Superioare nr. 1 din București în anul 1889 [2].

„Anuarul Bucurescilor” din 1890 [3] listează pe C. Solacolu, fabricant de paste, și pe Ilie Solacoglu, inginer, ambii domiciliați în strada Carol 51. Cum cei doi locuiau la aceeași adresă, C. trebuie neapărat să fie Constantin, fratele lui Ilie. Anuarul din 1904 [4] îl dă pe Const. G. Solacoglu cu locuința pe Șoseaua Mihai Bravu nr. 1. Anuarul din 1906 [5] îi are pe „Solacolu C”, cu berărie pe Mihai Bravu 1. Un „Solacoglu Gh. C,” este prezentat ca brutar, cu afacerea pe Șoseaua Colentina nr. 2. Un Ilie Solacolu apare ca inginer, și un Ilie Solacoglu ca inginer la serviciul minelor.

În cartea lui Frederic Damé [6] C.G. Solacolu este menționat în calitate de consilier local la București, fiind ales în anul 1901. În ianuarie 1902 C.G. Solacoglu cere aprobare să deschidă o fabrică pentru a produce esență de oțet în imobilul din Cîmpul Moșilor nr. 9 [7]. Întrucît era vorba de „regulamentul industriilor insalubre”, problema era de competența Consiliului de Igienă a Capitalei. În 1904 revine cu o cerere de a deschide o brutărie în Șoseaua Colentina nr. 2 [8]. În 1911 vrea să deschidă o simigerie în Șoseaua Mihai Bravu nr. 1, cerînd eliberarea autorizației de funcționare [9].

Tot în 1902 C.G. Solacoglu apare ca proprietar și alegător de colegiul 1 în Circumscripția IV, pentru Senat și pentru Adunare [10]. În Monitorul Oficial din 7 noiembrie 1909 [11] se scot la licitație publică 100 de saci de aproximativ 50 kg fiecare de diferite semințe, Const. G. Solacoglu și Elie Solacoglu urmînd a fi despăgubiți din banii strînși din această vînzare.

În Monitorul Oficial din 12 noiembrie 1910 [12] apar moștenitorii decedatului Gheorghe Ștefan Solacoglu: Const. G. Solacoglu împreună cu Ilie, Florica și Alexandrina Solacoglu (cel mai probabil, toți fiind copiii lui Gheorghe).

În Monitorul Oficial din 20 ianuarie 1911 [13] imobilul lui C.G. Solacoglu din strada Cîmpul Moșilor nr. 9, estimat la 6000 lei, este scos la licitație. În anul 1899 acesta împrumutase 15.000 lei de la societatea Creditul Funciar Urban din București. Probabil că Solacoglu nu înapoiase banii la termen, deoarece încă din anul 1906 Creditul Funciar ceruse vînzarea averii acestuia la licitație publică.

În Monitorul Comunal din 27 martie 1911 [14] C.G. și Elie Solacoglu, domiciliați în Șoseaua Mihai Bravu nr. 1, suburbia Oboru Nou, culoarea de negru, apar într-o listă de „delegați ai capitalei”.

Const. G. Solacoglu a fost ales membru al Camerei de Comerț București, după cum anunță ziarul „Adevìrul” în anul 1914 [15].

Un Ilie Gh. Solacolu, născut în București în anul 1860, este absolvent al Școlii Naționale Superioare de Mine din Paris, pe care a terminat-o în anul 1890 [16]. Este clar aceeași persoană cu Elie Solacoglu, inginer. Într-o carte din anul 1910 inspectorul Ilie Solacolu de la Ministerul Comerțului și Industriei apare ca domiciliat la Hotel Solacoglu. Avînd aceeași inițială a tatălui, Ilie / Elie trebuie să fie fratele lui Constantin. De altfel, cei doi sînt menționați adesea împreună în documente. O casă Constantin și Ilie Solacoglu a fost ridicată în anul 1907 în Piața Moșilor, arhitect fiind Paul Smărăndescu (1881-1945).

În afară de cîteva clădiri istorice, numele familiei a fost purtat și de Pasajul Solacoglu, ce unea Șoseaua Colentina cu Cîmpul Moșilor [17].

Constantin Bacalbașa, autorul minunatei cărți „Bucureștii de altădată”, povestind despre vizitele electorale făcute cu ocazia alegerile din anul 1912, menționează existența unui Hotel Solacolu, la care se putea și mînca: „La ora 1 și jumătate [...] am dejunat la otel Solacolu cu un ghiveciu de momițe de miel în care bucătarul pusese tot ardeiul din Obor” [18].

După [19], Constantin Solacoglu era fabricant de paste făinoase, fabrica fiind pe Calea Moșilor nr. 144. Din [20] aflăm că din anul 1903 fabrica de la această adresă se numea „Frații A. St. Solacoglu”. Era vorba despre Constantin A. St. Solacoglu și de Ștefan A. St. Solacoglu, nepoții de fiu ai lui Christea (Hristu). Christea era frate cu Gheorghe, tatăl lui Constantin Gh. Solacoglu. Adică fabrica aparținea nepoților emitentului jetoanelor. Existența acestei fabrici cu acest nume este confirmată de [4] și [5].

Din informațiile de mai sus se desprinde ideea că emitentul jetoanelor prezentate pe această pagină a avut o mulțime de afaceri în București. Avînd în vedere jetoanele ȚAP și HALBĂ, care se potrivesc foarte bine pentru o berărie și mult mai puțin pentru o fabrică de paste făinoase, putem accepta că mențiunea din anul 1906 [5] este corectă. Berăria lui Constantin Gh. Solacoglu a funcționat pe Șoseaua Mihai Bravu nr. 1, într-un imobil în care acesta a și locuit o perioadă. Emiterea și utilizarea jetoanelor Solacoglu trebuie plasată la începutul secolului al XX-lea. Dar nu poate fi complet exclusă nici ipoteza că jetoanele ar fi fost folosite la restaurantul hotelului Solacolu, unde Bacalbașa scrie că se putea mînca.

Bibliografie

1. * * *, Monitorul Oficial al României. nr. 123, joi 6 (18) septembrie 1884.

2. * * *, Monografia Școalei Comerciale Superioare No. 1 de Băeți București. 70 de ani de la înființare (1864-1934), București, Tipografia Astoria, 1935.

3. * * * , Anuarul Bucurescilor pe anul 1890-91. Tipografia Carol Göbl, Bucuresci, 1890.

4. * * * , Anuarul Bucurescilor 1904. Carol Göbl, Bucuresci.

5. * * * , Anuarul Bucurescilor pe anul 1906. Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1906.

6. Damé Frédéric, Bucharest en 1906. Socec & C-IE, 1907.

7. * * *, Monitorul Comunal al Primariei Bucuresci. anul XVI, no. 43, dumineca 27 ianuarie 1902.

8. * * *, Monitorul Comunei Bucuresti. anul XXIX, no. 9, dumineca 29 februarie 1904.

9. * * *, Monitorul Comunal. Organ oficial al Primăriei orașului București. anul XXV, no. 21, dumineca 22 maiu 1911.

10. * * *, Monitorul Comunal al Primariei Bucuresci. anul XVI, no. 47, dumineca 24 februarie 1902.

11. * * *, Monitorul Oficial. nr. 178, sîmbătă 7 (20) noiembrie 1909.

12. * * *, Monitorul Oficial. nr. 178, vineri 12 (25) noiembrie 1910.

13. * * *, Monitorul Oficial. nr. 233, joi 20 ianuarie (2 februarie) 1911.

14. * * *, Monitorul Comunal. Organ oficial al Primăriei orașului București. anul XXV, no. 13, duminecă 27 martie 1911.

15. * * *, Adevìrul. an XXVII, nr. 8898, marți 24 iunie 1914.

16. Leonăchescu N., Școala Națională Superioară de Mine din Paris. NOEMA, vol. XI, 2012.

17. * * *, București. Ghid oficial cu 20 hărți pentru orientare. Fundația pentru Literatură și Art㠄Regele Carol II”, Imprimeria Fundației Culturale Regale, București, 1934.

18. Bacalbașa C., Bucureștii de alta data. Vol. IV, Editura ziarului „Universul”, București, 1932.

19. Schäffer E., România. Jetoane, semne valorice și mărci. Guttenbrun [vechiul nume german al satului Zăbrani din județul Arad], 2012.

20. Rizzini D., Hanul Solacolu. Recuperare la memoria alterata di Bucarest. lucrare de masterat în arhitectură, Politehnica din Milano, 2017.


Înapoi la pagina de selecție!