Elemente de heraldică românească
 |
Istoriia iaste lungă Iară minte imi iaste scurtă. Ce, pre cît mă voiu pricepi A o scriia voiu începi Și voiu faci arătare De această întămplare. |
|
Arătare voi să facu, Măcar nu fiie pe placu. Căci a o lăsa să tacu Făr de minte mă facu Și mă arăt nepriceputu La lucrul ce-am începutu. |
Numismatica se înrudește îndeaproape cu heraldica și istoria. Scopul acestei secțiuni este de a prezenta stema statului român, iar asta numai după înfățișarea concisă a evoluției heraldice și istorice prin care stemele ținuturilor românești au trecut. Vom vedea cum stemele Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei au apărut și cum în cele din urmă s-au contopit în însemnul heraldic ce îi reprezintă pe români.
Pentru a afla cîte ceva despre stemele purtate cu mîndrie de ținuturile românești de-a lungul secolelor este trebuitor să știm cîte ceva despre timpurile cînd s-au consolidat și despre circumstanțele ce le-au permis apariția pe harta Europei.
Cînd Imperiul Roman a început să se prăbușească provinciile romane cădeau una după alta. Multe au fost părăsite de bună voie de către armată și administrație, în cazul Daciei chiar după tratative cu invadatorii germanici. Goții de pildă, germanici ce au preluat Dacia în stăpînire, se bucurau de titlul de confederați ai Romei.
Numeroase popoare venite din interminabila și insondabila Asie au traversat Dacia sau s-au și așezat aici, încetinind orice proces de cristalizare statală pe care protoromânii îl vor fi avut. Dacia a fost lovită în vechime de goți, vandali, gepizi (neamuri germanice), huni și avari (neamuri mongole), diverși slavi, turcomani precum pecenegii, cumanii și bulgarii (cei din urmă nu trebuie confundați cu bulgarii de azi, cum tot o greșeală ar fi confuzia între macedonenii din trecut și cei de azi) și ungurii (neam fino-ugric).
Cea mai importantă influență asupra românilor a aparținut slavilor, în limbă și organizare socială mai ales. Demni de menționat pentru consecințele sosirii lor în zona arcului carpatic sînt ungurii. Aceștia, venind din Munții Altai (Asia centrală), s-au așezat mai întîi pe partea europeană a Uralilor, apoi între Don și Nipru (pe la 830 d.C.) pentru a ajunge în 889 în Atelkuz (Țara dintre Rîuri), țară bănuită a se fi întins la răsărit de Moldova de mai apoi, între Bug și Nistru. Împinși de alți invadatori, în 896 au ajuns în Panonia. Au încercat să-și continuie drumul spre apus; victoria completă a împăratului german Otto cel Mare din 955 le-a sfîrșit însă călătoria.
Toate popoarele migratoare menționate, și nu numai acestea, erau societăți organizate militar ce se deplasau asemeni unei armate (societăți unde practic noțiunea de civil era străină), pe picior de război zi și noapte. Pe de altă parte românii erau un popor aflat în transformare și a cărui identitate s-a particularizat în acele secole tulburi, mult chiar prin contactele mai mult nedorite decît dorite cu mereu alți necunoscuți ce treceau prin Dacia în căutarea unui rost în Europa. Ierarhia militară și soldații în executarea serviciului părăsiseră provincia romană în totalitate, totuși locuitorii de rînd rămăseseră la casele lor, arînd cîmpurile și lucrînd în atelierele așezărilor din întreaga Dacie (unii istorici consideră că, într-o anumită fază a decăderii Imperiului, mulți lucrători treceau frontiera pentru a-și duce existența departe de temuții perceptori de taxe romani). Situația din perioada migrațiilor este ilustrată limpede însă și curios de o realitate lingvistică: oaste din româna contemporană este moștenit din latinul hostis, unde nu însemna armată ci inamic - de unde și neologismul român ostil de azi însemnînd dușmănos.
Către secolul al XIV tătarii erau stăpînitorii politici ai teritoriilor de care vorbim. Invazia lor din 1241, care a devastat Europa pînă în Italia de azi, ne arată forța lor nemaipomenită, la umbra căreia desigur nu ar fi putut crește un stat român. Cetatea Albă, cetatea Moldovei de la Marea Neagră, a fost eliberată de tătari înspre anul 1380 - moment pe care îl putem considera ca marcînd desăvîrșirea unității statului moldovean.
Al doilea principat (voievodat) românesc ce avea să apară din semințele semănate de Imperiul Roman în Dacia a fost Moldova.
Transilvania căzuse sub suzeranitate ungurească pas cu pas, începînd din secolul XI pînă prin secolul XIII. Totuși, românii din Transilvania continuau să fie conduși de voievozi locali, voievodatul fiind deja o instituție slavoromână, rămasă deci de la slavii asimilați. Transilvania însăși va păstra o bună bucată de vreme organizarea de voievodat.
Tendința expansionistă fiind de a continua cuceririle dincolo de arcul carpatic, la răsărit și la miazăzi, în 1353 regele ungar l-a trimis pe Dragoș, un voievod român din Maramureș (o nobilă regiune a Transilvaniei) împreună cu un corp expediționar pentru a întemeia o marcă de apărare înspre părțile tătărăști. Această informație este o certitudine istorică departe de orice îndoială. Întemeierea statului este consemnată în mod diferit de legendele moldovenești. Cea mai închegată consemnare a întemeierii Moldovei și cea mai prezentă în conștiința publică de azi aparține lui Dimitrie Cantemir, domn moldovean și învățat de seamă ce a trăit și creat în ultimul sfert al secolului al XVII-lea și în primul sfert a secolului al XVIII-lea. După cum scrie Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae”, voievodul Dragoș de la Maramureș era la o vînătoare de bouri. Bourul a trecut munții fiind doborît în cele din urmă în apele unui rîu repede. În ciuda victoriei asupra grozavei prăzi, Dragoș s-a îndurerat pentru moartea cățelei sale, cățea ce se înecase în apele reci la capătul urmăririi. Pentru a fi veșnic ținut minte locul unde Molda se înecase, boteză rîul Moldova. Plăcîndu-i locul în care se afla el și oamenii săi se așezară acolo. Țara pe care Dragoș a descălecat-o” a avut de atunci capul de bour ca stemă. În 1359 un alt voievod maramureșean, Bogdan I, îi izgoni pe urmașii lui Dragoș din Moldova și deveni primul domn al Moldovei neatîrnate. Acest al doilea descălecat poate fi de asemenea considerat actul de naștere al statului moldovenesc.
Pe lîngă rîul Moldova, mai sînt destule alte rîuri, în toate regiunile românești, a căror nume se termină în -ova, -ava: Suceava în Moldova, Prahova în Țara Românească, Tîrnava în Transilvania, Bîrzava în Banat. Supoziția că, dincolo de legendă, numele tării vine de la o apă, nu este fără temei ori precendent. Este cazul Moraviei, Bosniei sau Indiei. Totodată e ușor de bănuit în numele acestor ape terminația slavă -ov, prezentă la multe toponime românești.
Probabil este și ca această terminație a numele rîurilor să provină dintr-un cuvînt în sine. Aqua în latină înseamnă apă”, la fel vechiul cuvînt englez avon, însemnînd rîu” și moștenit din celtă, azi mai puțin întrebuințat (interesant de știut, Shakespeare s-a născut și a fost înmormîntat la Stratford-upon-Avon - există multe alte nume de tipul Cetate-pe-Rîu, Frankfurt am Main sau Frankfurt an der Oder de pildă). Tîrnava înseamnă, conform mai multor surse, Rîul Spinilor”. Celții au lăsat multe urme toponimice pe întregul continent, inclusiv în zona Europei centrale și estice. (Numele vechi ale unor așezări precum Isaccea sau Belgradul sîrbesc sînt de asemenea celtice, Noviodunum și Singidunum.) Moștenirea lingvistică a celților asupra României de azi ar putea fi mai bogată decît ne-am imaginat. E rațional, valorificînd și legenda - ca toate legendele, neverificabilă -, să considerăm că Moldova înseamnă Rîul Moldei” (Moldo-ava), unde Molda este cățeaua lui Dragoș. Ignorînd legenda, numele apei ar putea oricum fi Rîul sau Apa Moldei, indiferent de sensul cuvîntului de bază.
Interesant de reținut este că numele german al rîului Vîltava ce trece prin capitala Cehiei, Praga, este Moldau, la fel ca numele german al Moldovei, o posibilă conexiune neprobată.
Multe surse, atît interne cît și externe, citează Moldova sub numele Moldavia (latinizat) sau Moldo-Valahia. Moldova ar putea fi o prescurtare de la Moldo-Valahia, însemnînd VALAHIA DE LÎNGĂ MOLDA (Molda fiind să zicem un toponim local). (În acest caz rîul și-ar fi luat numele de la țară și nu invers.) Trebuie știut că și Țara Românească, în primele decenii ale existenței ei, a purtat numele de Ungro-Valahia, însemnînd VALAHIA DE LÎNGĂ UNGARIA. Această menționare DE LÎNGĂ era necesară deoarece au existat mai multe Valahii. Valah, vlah (numele polonez al Italiei este Wlachy”!), olah, iflak erau nume sub care slavii, grecii, ungurii, turcii (mai tîrziu) i-au denumit pe români și pe alte popoare de origine latină și vorbind o limbă latină transformată. Aromânii, românii sudului, vorbind alt dialect al limbii române decît cei din nord dar fiind totuși români, se întindeau cîndva peste tot, din Grecia și Bulgaria pînă în fosta Iugoslavie spre nordul Peninsulei Italice, în mase compacte, astăzi fiind risipiți aproape în totalitate. În timpurile de care vorbim însă, dinaintea formării principatelor românești, existau în Peninsula Balcanică mai multe Valahii. Niketas Choniates Acominatus vorbește despre o Valahie (Vlahie) Mare cuprinzînd Tesalia, în opoziție cu alte două Vlahii amintite de Frantzes, și anume Vlahia Mică în Acarnania și Etolia respectiv Vlahia de Sus în Epir. Papa Clement al V-lea îi numea pe românii din zona arcului carpatic olahi romani”.
Mai sus am amintit legenda confrom căreia voievodul Dragoș a așezat Țara Moldovei ca urmare a unei vînători de bouri. În limba română contemporană acest vechi nume de animal a supraviețuit în cărțile de zoologie, toponime, nume de persoane și în folclorul copiilor (Melc, melc, codobelc / Scoate coarne bourești...). Puțini contemporani cunosc la ce se referă cuvîntul bour; pentru o lungă perioadă, confuzia bourului cu zimbrul a fost ca și totală. În ultimii ani zimbrul este confundat sporadic cu bizonul american. Bourul a fost un ierbivor de mari dimensiuni care a trăit în Europa pînă către mijlocul Evului Mediu, care a marcat totala sa dispariție. Acest taur sălbatic cu coarne lungi este denumit științific Bos primigenius, dat fiind că este considerat, după cum și cuvîntul primigenius sugerează (întîi născut), strămoșul boului domestic (boul domestic este numit Bos taurus). Confuzia dintre zimbru și bour a indus multe mutații curioase în heraldica românească, după cum se va vedea în cele ce urmează. Bourul a fost exterminat de mult (secolul al XV-lea), zimbrul însă a supraviețuit în mlaștinile Poloniei. Ultimul zimbru românesc a fost vînat în Moldova la 1790, astfel că imaginea acestui măreț animal a fost trează timp îndelungat și amintirea sa mai apoi, rămînînd mai vie desigur decît cea a bourului. Numele latinesc al zimbrului este Bison bison bonasus, cel al bizonului american fiind Bison bison bison. Pentru cei mai puțin familiarizați cu clasificarea lumii vii a suedezului Karl von Linné (pe latinește Linnaeus), să menționăm că mai întîi apare genul (un fel de nume de familie), apoi specia (nume de botez) și apoi, dacă e cazul, subspecia; în cazul de față deducem lesne că zimbrul și bizonul sînt îndeaproape înrudiți, adică subspecii ale aceleiași specii.
Capul de bour a devenit stema Moldovei din început, însoțit de elementele astrale, ca pe imaginea de mai jos. Între coarne poartă o stea cu cinci raze, cu una din raze îndreptată în jos (plasare variabilă). La stînga se află o lună în scădere (în ultimul pătrar) și la dreapta o roză cu cinci petale, probabil reprezentînd soarele. (În heraldică ne raportăm la stînga sau dreapta scutului, nu a privitorului.)
Roza moldovenească este probabil o altfel de reprezentare a soarelui. Nu este rar cînd pe stema Moldovei apare în loc de roză un soare tipic, închipuit, ca și luna, cu față de om. Mai jos spre exemplificare se află o imagine a stemei Moldovei sub Grigore Ghica al III-lea, domn al Moldovei între 1764-1767 și între 1774-1777 și al Țării Românești între 1769-1768. Imaginea este luată de deasupra unuia dintre cele două izvoare zidite lîngă poarta ctitoriei lui Grigore Ghica al III-lea, bolnița Sfîntul Spiridon din Iași, ctitorie ridicată în 1765. Pe această stemă se văd lămurit o lună și un soare, astrele amîndouă avînd fețe omenești.
Toate provinciile istorice românești: Moldova, Țara Românească și Transilvania au avut elemente astrale în componența stemelor.
| secțiune de Adrian Homutescu |