Înapoi
5 grivne 2015 - regiunea Cernăuți - 75 de ani de la înființare
Înapoi
28 mm diametru, 9.4 g, bimetalică, margine cu sectoare cu zimți
Avers: stema mică a Ucrainei, inscripția • NAȚIONALINII BANK UKRAINI P'EATI GRIVENI (cu litere chirilice) însemnînd BANCA NAȚIONALĂ A UCRAINEI CINCI GRIVNE, în dreapta logo-ul Băncii Naționale a Ucrainei și anul 2015. În partea superioară a discului central sînt reprezentate fosta reședință mitropolitană cu biserica Trei Ierarhi din Cernăuți și cetatea Hotin. În partea inferioară a discului central este un cioban cu oile, cîntînd la „trîmbiță” (instrument numit mai des bucium sau tulnic), un fragment de portativ cu cîteva note, un ornament bucovinean și o floare.
Revers: pe inel inscripția CERNIVEȚIKA OBLASTI ZASNOVANA U 1940 ROȚI (cu chirilice) însemnînd REGIUNEA CERNĂUȚI ÎNFIINȚATĂ ÎN ANUL 1940, în centru stema ucraineană a regiunii Cernăuți

Data emisiunii: 5 august 2015

Tiraj: 30.000 de piese


Moneda a fost emisă de Banca Națională a Ucrainei pentru a aniversa 75 de ani de la înființarea regiunii Cernăuți (pe 7 august 1940, după ce Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina și ținutul Herța). Piesa face parte din seria „Regiuni din Ucraina”.

Fondarea Moldovei

Principatul Moldovei a fost fondat în secolul al XIV-lea, consolidîndu-se în jurul unui nucleu inițial din partea sa de miazănoapte și apus, care a fost numită ulterior și Bucovina.

Faptele istorice și legenda se suprapun în esența lor: voievozi români din Maramureș, parte de miazănoapte a Transilvaniei învecinată cu Moldova timpurie, împreună cu casnicii lor, au trecut munții și au pus bazele viitorului stat moldovean în spațiul etnogenetic românesc de la răsărit de Carpați, aflat atunci sub dominație tătărască.

Statuia „Dragoș Vodă și zimbrul” din Cîmpulung Moldovenesc (Ion Jalea - 1978)


Voievodul Dragoș, alături de urmașii săi Sas și Balc, au stăpînit la răsărit de Carpați între 1353 și 1359 în numele coroanei ungare.

Biserica de lemn de la Putna (demontabilă, secol XIV) – considerată a fi fost prima biserică a lui Dragoș, adusă de la Volovăț la Putna de către Ștefan cel Mare și Sfînt


Voievodul Bogdan din Maramureș, rebel notoriu al regelui ungar, a alungat pe urmașii lui Dragoș, făurind astfel independența Moldovei, întărindu-i identitatea și domnind pînă la moarte (1359 – 1365).

Istoricul Constantin Giurescu consideră că finalizarea consolidării statului moldovenesc s-a petrecut în timpul domnitorului Petru Mușat (1375 – 1391) prin alungarea graduală a ocupanților tătări și extinderea teritoriului pînă la rîul Nistru și Marea Neagră.

Fondarea ducatului Bucovinei

Fondarea ducatului Bucovinei a urmat războiul ruso-turc din anii 1768-1774, război care a slăbit poziția Imperiul Otoman în regiunea Principatelor Române.

Ca o consecință a acestui război, în urma convenției turco-austriece din 7 mai 1775, Austria a răpit Moldovei un important teritoriu din partea de miazănoapte și apus, teritoriu ce ulterior a fost botezat de austrieci Bucovina (din Buchenland în germană - Țară a Fagilor). De fapt, austriecii ocupaseră Bucovina încă din octombrie 1774, sub pretextul că au nevoie de o zonă de trecere (cordon sanitar) din Transilvania spre Galiția prin pasul Tihuța (în urma primei împărțiri a Poloniei din 1772 Austria ocupase un vast teritoriu la nord de Carpați, cu centrul la Liov, și avea granița comună cu Moldova pe Ceremuș). [Numele românesc de familie Cordoneanu-Corduneanu a fost dat locuitorilor din zona cordonului sanitar – „Cordon”.]

În perioada austriacă, Bucovina a primit un număr important de imigranți evrei, germani, ucraineni și polonezi, zdruncinîndu-se astfel realitățile ei firești și fiind diminuată consistența etnică a elementului băștinaș.

Conform lui Adrian Constantinescu, „Majoritatea [coloniștilor germani] proveneau din Renania-Palatinat ("Rheinland-Pfalz"), Baden-Baden ("Baden-Baden"), Hessa ("Hessen"), Boemia si Moravia ("Boehmen und Maehren"), Banat ("Banat")” [3].

Unirea Bucovinei

Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu Regatul României la 28 noiembrie 1918 cu majoritate de voturi. Pentru unire s-au exprimat românii, germanii, polonezii și evreii, opunîndu-se Unirii doar reprezentanții etnic ucraineni.

Reședința mitropolitană din Cernăuți


Actul Unirii a avut loc în sala sinodală a Palatului Mitropoliei Bucovinei din Cernăuți.

Bourul (zimbrul) Moldovei zdrobind sub copite vulturul bicefal austro-ungar, scenă de pe monumentul Unirii din Cernăuți, reprodus pe o medalie din 2008 comemorînd Unirea Bucovinei


Crearea regiunii (oblasti) Cernăuți

Moneda omagiază crearea regiunii Cernăuți.

Fondarea regiunii Cernăuți în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene (URSS), astăzi în Ucraina, este rezultat al celui de al doilea război mondial.

Starea de beligeranță între URSS și România, instaurată la inițiativa primeia, a început de facto pe 26 iunie 1940, odată cu nota ultimativă transmisă de Molotov lui Gheorghe Davidescu, ministrul plenipotențiar român la Moscova.

Acest ultimatum a survenit la cîteva zile după capitularea Franței; a fost înaintat României cu aprobarea ministrului de externe german Ribbentrop (ce fusese informat cu o zi mai devreme). Ultimatumul a fost o consecință a clauzei cu privire la Basarabia din protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat pe 23 august 1939.

Cedarea din partea românească a survenit numai sub presiunea militară sovietică, pe fondul schimbării dramatice a raporturilor de forțe în Europa și al izolării diplomatice a României. Astfel, peste trei milioane și jumătate de cetățeni români din Basarabia, Bucovina de Nord și din ținutul Herța, în marea lor majoritate etnici români, au fost transformați peste noapte în cetățeni sovietici.

Aliați în împărțirea Europei, Uniunea Sovietică și Germania nazistă au reconfirmat pactul Ribbentrop-Molotov și prin prezența comună la parada „Eliberării”, care a avut loc la Chișinău (Chișinău și Cernăuți erau cele mai importante orașe din teritorile ocupate) la data de 6 iulie 1940. La această paradă militară a defilat, alături de trupele armatei sovietice, și un batalion SS german [2].

„Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum.” [7] Legat de vechimea agresiunii sovietice, merită menționat și c㠄[...] între 1918 și 1941, URSS a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 de incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorînd 31 de grăniceri români și rănind 22” [7].

Componența regiunii (oblasti) Cernăuți

Regiunea Cernăuți este alcătuită în prezent din următoarele zone istorice:

- nordul Bucovinei, (mai exact județele Cernăuți și Storojineț și partea de miazănoapte a județului Rădăuți), niciodată în afara teritoriului moldovenesc de la fondarea Moldovei și pînă la 1775, niciodată în componența Imperiului Rus sau a Uniunii Sovietice pînă în 1940

- nordul Basarabiei, (mai exact partea de miazănoapte a județului Hotin), niciodată în componența Imperiului Rus pînă la 1812, niciodată în componența Uniunii Sovietice (Ucrainei) pînă în 1940

- ținutul Herța, (mai exact vechiul orășel Herța și alte 26 de sate din partea de miazănoapte a județului Dorohoi), niciodată în afara Moldovei și României de la fondarea Moldovei și pînă la 1940.

Memorial la intrarea în vechea așezare românească Herța, întîi atestată în 1437 (astăzi în Ucraina); în dreapta (partea dinspre orășel) se poate vedea stema românească a Herței


Dramele populației (românești și neromânești)

Dramele populației bucovinene, basarabene și herțene, de etnie română și neromână, au început odată cu ocupația sovietică și crearea regiunii Cernăuți.

Moneda omagiază crearea regiunii Cernăuți în cadrul Ucrainei sovietice, implicit pactul Ribbentrop-Molotov între Germania nazistă și Uniunea Sovietică și urmările violente ale acestui act pe cale de consecință.

Refugiații

Primii afectați au fost refugiații. Ultimatumul sovietic nu a permis populației civile și nici administrației timpul necesar pentru a părăsi în ordine teritoriile cedate.

În special în timpul refugiului din 1940, un mare număr de cetățeni români, civili, s-au retras în restul țării fără a putea lua cu sine mai mult decît bagaje de mînă, pierzînd de facto toate bunurile materiale lăsate acasă.

Fotografie americană de presă (30 iulie 1940), înfățișînd o scenă din refugiul civililor români (o sută de mii sau mai mulți) din teritoriul românesc bolșevizat, în vagoane de marfă


Numărul refugiaților a depășit 100.000 de persoane [4], dar numărul acestora ar putea fi consistent mai mare.

Cel puțin pînă la revenirea acasă în 1941, refugiații au subzistat în condiții precare. Suferința lor nu s-a încheiat pe deplin nici după Eliberare și întoarcerea la baștină, unde și-au regăsit căminele jefuite de ocupanți sau distruse de război, iar numeroase rude deportate.

Alexandru Budișteanu, martor al întregii perioade de ocupație, iunie 1940 – iunie 1941, și apoi al eliberării, a surprins în cartea sa de memorii „Sub patru regimuri pe toate continentele” [1] plecarea pripită a ocupanților sovietici în 23 iunie 1941 din orașul Bălți: „Semnificativ este faptul că el [ofițerul N.K.V.D. care preluase casa unui vecin expropriat] și familia veniseră din U.R.S.S. efectiv cu mîinile goale, iar acum aveau de încărcat într-un camion mobilă, alte lucruri și bagaje”.

„Repatriații”

Consecință a pactului a fost și repatrierea, mai mult de nevoie decît de voie, a etnicilor germani din regiunile dobîndite prin agresiune de Uniunea Sovietică și nu numai. Conform lui Arthur Tuluș [8], „repatrierea etnicilor germani din Basarabia, în număr de 93.329 persoane, s-a desfășurat în perioada 23 septembrie - 23 octombrie 1940, iar a celor din Bucovina de nord, în total 43.641 persoane, între 26 septembrie și 14 octombrie același an. Din totalul populației germane au rămas pe loc în cele două provincii doar un număr de 5.504 persoane – 2.058 în Basarabia și 3.446 în nordul Bucovinei”.

Germanii care nu s-au „repatriat” au împărtășit dramele poporului român: refugierea, războiul din Răsărit, retragerea și apoi, adesea, detenția sau deportarea. Un exemplu pentru soarta cetățenilor români de etnie germană din teritoriul ocupat de URSS este Robert Eisenbraun (1920, Cahul - 2004, București). Născut la Cahul în Basarabia, a fost un poet și o conștiință de expresie românească, cunoscut în special pentru poezia „Daniil Sihastrul”, valorificată de Adrian Păunescu și de Cenaclul Flacăra. A publicat sub pseudonimele Robert Cahuleanu și Andrei Ciurunga, fiind condamnat la închisoare și fiind deținut pentru pozițiile sale antibolșevice un număr mare de ani (1950-1954, 1958-1964).

Monument ridicat la Iași în memoria victimelor regimului comunist


Deportații

Etnici români și neromâni, din Basarabia și Bucovina de miazănoapte, etichetați ca elemente antisovietice, au fost deportați, sub motivări cinice, într-un prim val pe 12 și 13 iunie 1941, în special în Siberia și Kazahstan. Între ei se numărau în principal funcționari din administrația statului român, foști polițiști și jandarmi, țărani înstăriți, comercianți, fabricanți, membri de partid, prostituate.

Numărul cetățenilor români deportați, conform cu lucrarea istoricului Alex Mihai Stoenescu „Armata, mareșalul și evreii” [7, p. 405], s-a ridicat la 400.000, între care 100.000 au fost etnic evrei.

În schimbul deportaților autoritățile sovietice au implantat, încă din 1940, un număr consistent de persoane de diverse etnii și fără vreo legătură cu aceste pămînturi românești.

Anița la 28 de ani, cu fiul ei Toader, 1932


O cutremurătoare imagine a sorții deportatului este mărturia bucovinencei Anița Nandriș-Cudla, întîi tipărită în 1991 sub numele „Douăzeci de ani în Siberia” [6]. Cartea este povestea propriei vieți, scrisă de o țărancă româncă din satul Mahala de lîngă Cernăuți, care a reușit să supraviețuiască regimului aspru de muncă forțată împreună cu cei trei fii ai săi. Alături de soțul ei și de cei trei copii minori, Anița Nandriș a fost deportată din Mahala în districtul autonom sovietic Iamalo-Nenec, la Cercul Polar de Nord, fără proces ori măcar comunicare a unor acuzații. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, 602 consăteni în total au fost arestați și deportați, fără să fi primit anterior vreun avertisment. Mama ei primise aceeași sentință dar fusese iertată de strămutare doar în fața faptului, înțeles de oficianții deportării, că era paralizată. După cum avea mai tîrziu să afle, justificarea deportării și supunerii la muncă forțată fusese bazată pe falsele dar și absurdele învinuiri cum că soțul ei ar fi fost primar în administrația românească, membru de partid și țăran bogat. Separată de soțul ei, ea și-a crescut singură cei trei băieți, a învins tifosul, scorbutul, malnutriția, frigul extrem și munca istovitoare, pentru a se întoarce în Bucovina abia după reabilitare. Deportarea a fost împărțită cu români din Bucovina și Basarabia, cu prizonieri finlandezi și polonezi, dovadă că scopul statului sovietic urmărit în perioadă prin deportări a fost dezrădăcinarea și exterminarea băștinașilor din teritoriile proaspăt ocupate.

Pe lîngă întrăinare și confiscarea averii, deportarea a însemnat adesea și moartea pentru victime, în condițiile inumane de transport și apoi de trai și muncă silnică. Toate așezările românești din Bucovina de miazănoapte au suferit deportări.

Monumentul din curtea bisericii din Crasna (astăzi Ucraina, în fostul județ Storojineț), închinat memoriei sătenilor ce au murit în Rusia (Siberia), Kazahstan și Finlanda (la canalul Marea Alb㠖 Marea Baltică, abreviat Belomor în rusă), precum și a celor pierduți fără urmă


O altă consecință a invaziei sovietice, după eliberarea în 1941 a Basarabiei și Bucovinei de miazănoapte, a fost deportarea în Transnistria, mai exact în provincia dintre Nistru și Bug administrată civil, temporar, de România, a majorității evreilor rămași după retragerea sovietică. Motivul deportării, în condiții de război, a unor cetățeni români în Transnistria a fost colaboraționismul voluntar cu ocupantul (situație frecventă), suspectarea de colaboraționism și atitudini rasiste antiromânești. Alături de aceștia au fost deportați și indivizi de etnie evreiască implantați de ocupantul sovietic dar neretrași în U.R.S.S.. Trebuie amintit că 100.000 de evrei, loiali statului român sau în alt mod incompatibili cu bolșevismul (intelectuali, industriași, comercianți, proprietari etc.) fuseseră deja deportați de către ocupantul sovietic în Asia. Cetățenii români evrei din dreapta Prutului și din Bucovina de miazăzi nu au suferit deportări și nu au fost cedați Germaniei spre exterminare, cum a fost cazul evreilor din Ardealul de Nord ocupat vremelnic de Ungaria.

Condițiile dure de transport spre Transnistria (provincie învecinată cu Basarabia, la răsărit de aceasta) și viață în Transnistria au determinat indirect moartea prematură a multor deportați precum și numeroase alte suferințe, o parte dintre acești deportați fiind nevinovați. Și acești cetățeni români trebuie socotiți între victimele pactului Ribbentrop-Molotov. Conform lui Radu Ioanid (citat de [7, p. 429]), cel puțin 75.000 de evrei au murit în Transnistria din cauza greutăților întîmpinate.

Masacrarea populației civile

După instalarea ocupației sovietice, românii din Bucovina au încercat în repetate rînduri, în grupuri mai mici sau mai mari, să treacă noua graniță în România. Grănicerii sovietici au ucis prin împușcare pe majoritatea bucovinenilor surprinși în cursul trecerii, supraviețuitorii fiind condamnați la moarte, iar rudele fugarilor deportate.

Cel mai grav caz a fost masacrul de la Fîntîna Albă (1 aprilie 1941), cînd grănicerii sovietici au tras într-o coloană de 3000 de civili români bucovineni care doreau să treacă în România, ucigîndu-i pe cei mai mulți. Țăranii bucovineni, bărbați, femei și copii, se îndreptau pașnic spre frontieră, purtînd steag alb și icoane în fața coloanei. Focul a fost deschis deliberat, muribunzii fiind îngropați de vii, alături de cei uciși, în gropi comune.

Cruce omagiind memoria românilor masacrați la Fîntîna Albă, înălțată la intrarea în mănăstirea Putna, cu ajutorul Departamentului pentru românii de pretutindeni, pe data de 1 aprilie 2011, la 70 de ani de la masacru


Modesta cruce din Herța închinată memoriei celor deportați și uciși, de la crearea regiunii Cernăuți în cadrul Ucrainei și pînă la eliberarea de către Armata Română: „ÎN AMINTIREA MARTIRILOR REPRESAȚI DIN ANUL 1940-41”


După eliberarea de către armata română a teritoriilor ocupate, au fost descoperite o parte din gropile comune unde autoritățile sovietice aruncaseră civili români masacrați (herțeni regățeni, bucovineni și basarabeni), cele mai cunoscute descoperiri fiind:

- la Lunca – în ținutul Herța,

- la Chișinău – pe strada Viilor, în curtea sediului N.K.V.D.,

- pe terenul numit „Spolka”, situat la 7 km de Odesa pe linia ferată spre Ovidiopol – Transnistria.

Medalia „Expozitia Bucovina Reîntregită”, serbînd eliberarea și înfățișînd harta Bucovinei răpite - bătută în 1942 sub îngrijirea lui Nicolae V. Alexandrescu, Cernăuți


Desființarea învățămîntului superior românesc

Universitatea Regele Carol I din Cernăuți a plecat cu întreg personalul în refugiu. După pierderea Bucovinei de miazănoapte, profesorii refugiați s-au alăturat altor universități din Țară, pe de o parte, iar pe de altă parte, învățămîntul superior în limba română a fost în întregime desființat în regiunea Cernăuți (Ucraina) pînă în prezent.

Demersurile diplomatice ale președintelui român Emil Constantinescu din anul 1997, pentru transformarea actualei universități din Cernăuți din una monoculturală în una multiculturală au rămas fără urmări.

Strămutarea Mitropoliei rușilor lipoveni

Rușii lipoveni (de la „lipa”, tei în limba rusă), rascolnici care refuzaseră reformele patriarhului Moscovei Nikon și erau ca atare persecutați în Rusia, s-au refugiat în Moldova în mai multe valuri începînd cu 1760. Așezarea lor de căpătîi și mitropolia acestei facțiuni religioase a fost la Fîntîna Albă în nordul Moldovei (astăzi Ucraina). După anexarea Bucovinei de miazănoapte de către U.R.S.S., trupele sovietice și-au făcut apariția în satul Fîntîna Albă (30 iunie 1940). Mitropolitul rușilor staroveri (lipoveni), Siluan Kravțov, grav bolnav, a fost nevoit să părăsească aceste locuri și să se mute la Brăila pe teritoriul României libere. În continuare autoritățile sovietice au desființat mănăstirea de călugări, obiectele de cult au fost confiscate, iar călugării împrăștiați. Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi (lipovenești) și-a încetat atunci activitatea la Fîntîna Albă, fiind pînă astăzi refugiată la Brăila. Totuși, capul bisericii lipovenești a păstrat titlul de „Arhiepiscop de Fîntîna Albă și Mitropolit al tuturor credincioșilor ortodocși de rit vechi de pretutindeni”.


Moștenirea culturală românească în regiunea Cernăuți, Maramureș, Basarabia, Transnistria (astăzi Ucraina) – cîteva repere

Bucovina

În Cernăuți a studiat poetul național român Mihai Eminescu, actualmente existînd mai departe casa în care a stat în chirie și clădirea liceului unde a învățat.

În Cernăuți se află palatul Mitropoliei Bucovinei (monument de arhitectură), unde Consiliul Național al Bucovinei a votat Unirea cu Regatul României la 28 noiembrie 1918.

În Cernăuți se află palatul desființatei Universități Regele Carol I. Clădirea (monument de arhitectură) a fost construită în anii 1920-1922 de guvernul României, avîndul ca rector pe istoricul Ion Nistor pentru mai mulți ani.

În Cernăuți se află casa și mormîntul lui Aron Pumnul, profesor care i-a inspirat tinerețea poetului național Mihai Eminescu și poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul”. În cimitirul din Cernăuți se mai află cripta în care dorm somnul de veci șapte episcopi și mitropoliți ai Bucovinei, alături de morminte ale multor personalități științifice și culturale românești.

În raionul Adîncata din actuala regiune Cernăuți se află Codrii Cosminului, unde Ștefan cel Mare și Sfînt a zdrobit armata în retragere a regelui polon Ioan I Albert. În 2012, pe locul bătăliei a fost ridicată o cruce comemorativă simplă, de lemn.

Basorelief pe soclul statuii lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii din Iași, reprezentînd o scenă din bătălia de la Codrii Cosminului (bronzul este operă a sculptorului francez Fremiet)


În apropiere de Cernăuți s-a aflat orășelul Sadagura (astăzi încorporat în Cernăuți), unde baronul Peter Nicolaus von Gartenberg (Sadogorski) a bătut, în perioada 1771-1774, primele monede comune pentru principatele Moldova și Țara Românească.

bustul cronicarului Ion Neculce de la Boian

În apropiere de Cernăuți se află localitatea Boian, fostă proprietate a cronicarului Ion Neculce. În această localitate a fost preot paroh pentru doi ani Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu. Este, ca localitate de margine a Bucovinei, cea la care face referire Mihai Eminescu în versul „Din Boian la Vatra Dornii” (poezia Doină).

Ținutul Herța

În orașul Herța se află casa lui Gheorghe Asachi, întemeietorul învățămîntului ingineresc în spațiul românesc (1813), inițiatorul Academiei Mihăilene (1835), întemeietorul primei școli de arte și meserii (1841), precum și întemeietorul presei scrise în limba română (Albina românească).

Casa lui Gheorghe Asachi din Herța, astăzi sediul bibliotecii centrale raionale din Herța


bustul lui Gheorghe Asachi din parcul Herței


bustul lui Mihai Eminescu din Herța


În drumul de la Ipoteștii Botoșanilor la Cernăuți, poetul național Mihai Eminescu trecea prin tîrgușorul de graniță Herța, prezență omagiată de un bust în inima orășelului.

În orașul Herța se află casa pictorului Arthur Verona, cel căruia regina Maria i-a încredințat pictarea capelei de la castelul Bran.

În acestă casă a trăit și a creat pictorul român Arthur Verona (1868-1946); astăzi sediul administrației raionale de stat Herța)


Maramureș

Una din cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din spațiul românesc a fost la Peri, în Maramureșul de miazănoapte, pe malul drept al Tisei (astăzi în Ucraina). Cu lucrarea drăgoșeștilor Balc și Drag, mănăstirea „Sfîntul Arhanghel Mihail“ din Peri a intrat în 1391 sub protecția patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului, avînd jurisdicție asupra bisericilor din Maramureș și a altor ținuturi. Egumenul Pahomie, rudă apropiată a lui Dragoș Vodă, a primit atribuții de episcop.

Potrivit lui Nicolae Iorga, cele patru texte vechi cuprinzînd Apostolul și Psaltirea, cunoscute ca „texte maramureșene” sau „texte rotacizante”, fiind primele texte liturgice cunoscute în limba română, au fost traduse la mănăstirea din Peri (Codicele voronețean, Psaltirea voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki și Psaltirea scheiană) [5].

Basarabia

Încorporată încă dintru începuturi în principatului Moldovei, cetatea Hotin a fost una din importantele cetăți din structura defensivă menținută de domnii Moldovei pe malul drept al Nistrului. În prezent în cetate se află încă paraclisul ridicat aici de Ștefan cel Mare și Sfînt.

Astăzi cetatea și orașul Hotin se află în regiunea Cernăuți (Ucraina).

Cetatea Hotin cu paraclisul clădit de Ștefan cel Mare și Sfînt


În sudul Basarabiei (Basarabia propriu-zisă), se află cele două cetăți moldovenești Chilia și Cetatea Albă.

În timpul luptei de succesiune urmînd moartea lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432), descendenții au împărțit domnia Moldovei, astfel:

- Țara de Sus cu capitala obișnuită la Suceava și

- Țara de Jos cu capitala la Cetatea Albă.

Cetatea Chilia, numită și Chilia Nouă, a fost întemeiată de Ștefan cel Mare și Sfînt pe malul stîng al Dunării (brațul Chilia) începînd cu 1479, astăzi fiind ruinată.

Ștefan cel Mare s-a îngrijit mult de Cetatea Albă. A construit aici poarta principală de intrare și un al treilea zid de incintă. Fiind o cetate importantă, era cîrmuită de doi pîrcălabi.

Supranumite „chei ale Moldovei”, au fost pierdute după lupte eroice în 1484 în fața Imperiului Otoman, care le-a păstrat ca avanposturi de expansiune a sferei de influență pînă în 1812.

În încercarea de a relua Cetatea Albă și Chilia cu ajutor polonez, Ștefan cel Mare a acceptat să presteze personal omagiul său regelui Cazimir. Ajutorul polonilor a fost nesemnificativ și Cetatea Albă nu a mai putut fi reluată. Pierderea Chiliei și a Cetății Albe a fost o mare lovitură militară și economică primită de Moldova.

Domnitorii Moldovei au bătut la Cetatea Albă monede avînd pe o față bourul Moldovei, iar pe cealaltă o cruce înconjurată de legenda Asprokastru. Tot aici au fost contramarcate cu o cruce - stema Cetății Albe - mici monede tătărăști de argint.

În sudul Basarabiei, pe malul lacului Cahul (la Roșcani, în fostul județ Izmail), a purtat domnitorul moldovean Ioan Vodă cel Cumplit ultima sa bătălie antiotomană. Fiind înfrînt și prins, a fost sfîrtecat între patru cămile.

În sudul Basarabiei, pe malul lacului Ialpug, se află satul Babele, loc de naștere al mareșalului Alexandru Averescu, unul dintre cei doi mareșali care au condus Armata Română în Primul Război Mondial.

Transnistria

Micul tîrg Movilău, pare-se fondat de Ieremia Movilă în jurul anului 1600 pe malul stîng al Nistrului, este locul unde a fost tipărită prima carte românească de poezii: „Poezii noo” de Ioan Cantacuzino.

La Nemirova s-au aflat (și posibil încă se mai află, în ruine) curțile domnitorului Moldovei Duca Vodă, în a doua sa calitate de hatman al Ucrainei.

Serie de mărci poștale ucrainene „Cele 7 minuni ale Ucrainei: – castele, cetăți și palate” (2012). 3 din cele 7 obiective se află în Moldova, 1 în Crimea.


Bibliografie

1. Budișteanu A., Sub patru regimuri pe toate continentele. Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014.

2. Colesnic I., Chișinăul și chișinăuienii. Editura Ulysse, Chișinău, 2012, (pag. 13, „O paradă de care nu vor să-și amintească biruitorii”).

3. Constantinescu A., Etnicii germani din România. Revista AGERO, ianuarie 2016.

4. Hălălău F., Din activitățile recente ale Asociației Foștilor Refugiați (AFOR 1940-1947). Blogul Asociației Foștilor Refugiați (AFOR 1940-1947), articol publicat pe 8 noiembrie 2015, ianuarie 2015.

5. Iuga N., Începuturile scrisului în limba română și statutul Mănăstirii Peri din Maramureș, sec. al XIV-lea. Gogea's Blog, articol publicat pe 5 octombrie 2011, ianuarie 2015.

6. Nandriș-Cudla Anița, Douăzeci de ani în Siberia. Editura Humanitas, București, 2013.

7. Stoenescu A.M., Armata, mareșalul și evreii. Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura RAO, București, 2010.

8. Tuluș A., Aspecte privind repatrierea etnicilor germani din sudul Basarabiei (Bugeac) la sfîrșitul anului 1940. În limba română, în volumul „Materialele celei de-a III-a Conferințe Internaționale, dedicate celei de-a 70-a aniversări a apărării eroice a Odesei, 15-16 aprilie 2011” (titlul în limba ucraineană), Odesa, 2011.


Înapoi la pagina de selecție!